Voința poporului trebuie să se audă și să se vadă

Orice stat are un popor, adică cetățenii săi.
În orice stat trebuie să existe niște reguli de funcționare echitabile, atât pentru cetățeni, cât și pentru instituțiile și autoritățile publice, respectiv pentru reprezentanții și angajații entităților publice respective. ”Angajații statului”, indiferent că sunt aleși sau nu, sunt plătiți din ”visteria statului”, banii care se strâng la bugetul de stat din taxele sau impozitele plătite de cetățeni, astfel încât activitatea desfășurată de “angajații statului” să aibă ca efect o bună funcționare a statului în ansamblul său, garantarea drepturilor și libertăților cetățenilor, iar în societate să existe ”armonie”.
Regulile de bază într-un stat se stabilesc prin Constituție – legea fundamentală, singura lege votată de către toți cetățenii.
Cetățenii aleg câțiva din ei care să ”îi reprezinte”, pentru ca în numele lor aceștia să stabilească regulile în societate, prin legi, reguli cărora toți cetățenii să li se supună, indiferent că dețin funcții sau nu, că lucrează la stat sau la privat. Acești ”aleși” de către popor sunt parlamentarii (senatorii și deputații) care ar trebui să își exercite mandatul ținând cont de voința poporului roman care i-a ales.
Numai în mod extraordinar, Guvernul ar trebui să adopte acte cu putere de lege.
Cu toate că în Constituția României principiile de bază și atribuțiile fiecărei autorități publice sunt destul de clare, din păcate acestea nu mai sunt respectate.
În principal, ”aleșii” (parlamentarii) au uitat care le este rolul, au uitat cum au ajuns în funcție și au uitat de voința poporului, cel care i-a ales. Legile pe care le adoptă nu le analizează suficient (sau deloc), ignorând impactul pe care îl vor avea asupra țării și poporului.
Ca urmare a faptului că ”aleșii” poporului și-au uitat propriul rol, precum și calitatea pe care o au, de ”reprezentanți” ai poporului, comportamentul lor a început să fie preluat și de reprezentanții altor autorități publice, ignorându-și și aceștia rolul și atribuțiile, tocmai ca urmare a faptului că parlamentarii nu au intervenit și nu au corectat prin legi eventuale comportamente abuzive sau nerespectări de atribuții.
Ne aflăm astăzi în situația în care în societatea românească ”armonia” a dispărut. Legile în loc să conțină norme care să facă ”statul” să funcționeze și să stabilească reguli care să fie aplicate la fel pentru orice cetățean, conțin norme care permit interpretarea aleatorie, de la caz la caz, cetățenii nemaiștiind care trebuie să fie comportamentul lor ”corect” în societate sau comportamentul autorităților și reprezentanților lor. Mai mult, din ce în ce mai multe legi permit autorităților publice să le dea orice interpretare și să aibă orice comportament față de cetățean.
Constatăm astfel că ne aflăm în situația în care pericolul apare chiar din partea legilor, legi care în loc să ”ne protejeze” ne pot pune în pericol.
Această situație a apărut și din cauza faptului că poporul nu a reacționat atunci când a văzut sau a auzit de asemenea legi neclare, neprevizibile, care îi pot fi aplicate ”strâmb”, chiar în contra intereselor lui legitime. Motivele lipsei de reacție a poporului pot să fie diverse (de la încrederea în cei pe care i-a ales, fără să mai stea să analizeze și să pună la îndoială activitatea acestora după ce au fost aleși și până la neîncrederea că un cetățean ar putea să schimbe ceva).
Însă, această lipsă de reacție trebuie să înceteze, iar cetățeanul trebuie să înțeleagă că nu este singurul care a ales și nici singurul care este afectat de legile ”strâmbe” care sunt în vigoare și i se aplică normele din ele. Aceleași legi care afectează un cetățean, afectează toți cetățenii, chiar dacă unii dintre ei nu au simțit direct efectele normelor din legea respectivă sau poate nu și-au dat seama de impactul pe care acestea le-au avut asupra lor.
Exprimarea nemulțumirii publice cu privire la efectele negative ale unor legi poate să conducă atât la conștientizarea celorlalți cetățeni că o anumită problemă li se trage de fapt de la o lege despre care poate nici nu știau că există, iar pe de altă parte, poate să conducă la modificarea sau abrogarea legii respective.
Până la urmă, ca reprezentanți, ”aleșii” trebuie să țină cont de voința poporului, atunci când adoptă legile, și de impactul acelor legi asupra poporului.
Însă, poporul nu este o voce, iar acest lucru se întâmplă pentru că cetățenii în mod individual nu au înțeles că vocea lor ar putea să conteze, dacă verbalizează ceea ce îi nemulțumește, îi afectează.
Puțini cetățeni au îndrăznit să ia atitudine publică și să spună ce îi nemulțumește. Dar, fiind puțini din 19 milioane, vocea lor a fost slabă și nu s-a auzit.
Mai mult, în rândul cetățenilor români s-a instaurat o temere profundă că dacă își exprimă public nemulțumirea cu privire la un anumit subiect vor fi ”sancționați”, li se va întâmpla ceva rău.
Să ne aducem aminte că după 1989 ”cea mai mare democrație” pe care a simțit-o românul a fost aceea că poate să spună public ce crede despre președintele țării și nu i se va întâmpla nimic. Adică, cea mai mare democrație pe care a perceput-o a fost aceea că poate ”să vorbească liber”, că are dreptul la libertatea de exprimare.
Dacă după mai bine de 33 ani această ”libertate” a cetățeanului român a dispărut, acestuia fiindu-i teamă să spună ce gândește, oare mai este românul ”liber”?
Poporului nu ar trebui să îi fie teamă de ”aleșii” săi și nici de ”angajații statului” care în mod indirect sunt plătiți de popor.
Aleșilor ar trebui să le fie teamă să nu dezamăgească poporul, pentru că odată acceptat mandatul și-au asumat că vor acționa pentru și în interesul poporului pe care îl reprezintă.
Este timpul ca poporul să nu mai tacă și să le spună aleșilor că l-au dezamăgit, iar asta de prea mulți ani.
Este timpul ca poporul să nu mai tacă și să le ceară aleșilor ce vrea.
Poporul suntem toți cetățenii. Dacă majoritatea cetățenilor tac, înseamnă că poporul tace, iar aleșii cred că acesta este mulțumit de modul în care îi reprezintă.